Marius Socaci – Cronica provocarii britanice
Motto: I must lose myself in action, lest I wither in despair.
”E anul 2022, anul unu de după pandemia care a stricat cursul firesc al vieților din toată lumea, care a amânat, la fel ca atâtea alte lucruri, și organizarea apogeului curselor de anduranță britanice, Londra – Edinburgh – Londra 2021. E anul revenirii la normalitatea pierdută în 2020, anul în care cugetarea poetului victorian Alfred Tennyson, din titlu, (Trebuie să mă pierd în acțiune, ca să nu mă ofilesc de disperare.) – care era și motto-ul punctului de control din Louth – vine cum nu se poate mai bine ca să ne reumple cu vitalitate și să ne reamintească să trăim ca și cum am fi vii.
După doi ani de delăsare și regres, ani în care abia mai găseam resurse de energie și motivare pentru a urca pe bicicletă, și în care am fost aproape de gândul abandonării ciclismului de anduranță, probabil că m-aș fi „ofilit de disperare”, dacă nu i-aș fi promis cândva fratelui meu că vom face împreună LEL-ul, așa că trebuia să-mi țin acum cuvântul. Probabil, că și determinarea lui izvora din aceeași promisiune. Pentru el era primul brevet, iar, debutul ca randonneur îl făcea tocmai într-unul dintre cele mai lungi și mai grele brevete, unul din categoria 1200+ km.
Ne-am antrenat împreună cu gândul, dar, de fapt, fiecare în țara lui. Pe Ciprian, după câțiva ani în care fusese adoptat de Canada, dorul de casă l-a tras înapoi, dincoace de ocean, și s-a stabilit în Marea Britanie. Din copilărie, care a fost cu câteva decenii în urmă, n-am mai petrecut atât timp împreună, cât urma să petrecem la LEL. Școala, munca, familia – o familie minunată – l-au dus pe drumul lui, însă acum, pentru 1500 de kilometri, va urma să înfruntăm provocările aceluiași drum, împreună.
Pe lângă LEL, ne-au mai legat timp de trei săptămâni drumețiile făcute împreună în împrejurimile frumosului oraș în care s-a stabilit, Tunbridge Wells, paharele cu cidru ciocnite în pub, plimbările prin Londra, unde, pe lângă reședința somptuoasă a familiei regale, Palatul Buckingham, cine știe, poate că urmărind cu privirea acel Rolls Royce escortat, fără s-o știm, am fost martori la una dintre ultimele ieșiri din palat ale Reginei.
Cu autoritatea experienței de câțiva ani în turele de anduranță, i-am împărtășit sfaturi pentru pregătire, însă, cu ocazia turei de repetiție generală, făcută împreună înainte de LEL, am putut vedea deja că era chiar mai bine pregătit decât mine pentru relieful de acolo, cel puțin pentru distanța de 100 km, dacă nu și pentru 1500. Speram doar să nu-și consume prea repede energia. Când, cu câțiva zeci de kilometri înainte de finalul LEL, mânat de atracția liniei de finiș, gonea, de-abia mă mai puteam ține după el, m-am convins că i-a rămas chiar prea multă energie neconsumată.
Amintirile rămase din tură, așa cum sunt amintirile din cele de mai multe zile, sunt fragmentare, iar, succesiunea diferitelor momente, cam incertă. Poate că așa și trebuie să rămână, un mănunchi împletit de momente memorabile și nu voi încerca să reconstitui un film cronologic, în care, cea mare parte a acțiunii s-ar putea rezuma la: am pedalat, am pedalat, am pedalat, am pedalat, am pedalat, am pedalat, am pedalat…
Emoții – doar înainte de start. Odată cu prima pedală, toate emoțiile dispar ca prin minune! Cel mai important lucru e să apuci să iei startul, orice alte întârzieri din timpul turei se mai pot drege, așa cum le-am dres și noi pe parcurs. Am dres și întârzierea cu care am ajuns la locul de start, după ce-am mai ajuns o dată foarte aproape de el, prin aceeași pădure, dar pe un drum greșit, înfundat. Ne-a costat masa de dinaintea startului. Și am uitat, în graba mare unde am parcat mașina, încât am avut ce s-o căutăm la întoarcerea din tură, peste cinci zile.
Am reușit să ajungem la timp în toate punctele de control. În Dunfermline, la jumătatea distanței, am ajuns chiar cu un avans de zece ore, dar, după aceea, am început să pierdem tot mai mult timp (șapte ore pierdute imediat, chiar în Dunfermine), așa că spre St. Ives, la întoarcere, am ajuns să avem de recuperat două ore, ca să ne mai încadrăm în timpul limită al acelui punct de control. Poate că atunci au mai revenit puțin emoțiile, mai ales că a trebuit să mă și culc puțin pe marginea drumului, pentru că ațipeam deja pe bicicletă. Dar am ajuns, chiar și așa, cu un avans de o oră la St. Ives, deci am reușit să recuperăm chiar trei ore, în loc de două.
Planuri – doar ca să nu te ții de ele. Știam că va trebui să mergem constant, în ritmul nostru, fără să ținem cont de felul în care merg alții, dar am mers cu mult prea repede, cu diverse plutoane vitezomane, iar, apoi am pierdut foarte mult timp în punctele de control, de unde ne urneam întotdeauna cu greu.
Apoi, planul era să dormim în pat într-o singură noapte, a doua, iar, după aceea, doar să tragem câte un pui de somn cu capul pe masă, sau pe marginea drumului, când nu mai puteam merge mai departe. În prima noapte, ne-am ținut de plan și am pedalat, însă, după aceea, n-am mai rezistat ispitei niciodată când am văzut un pat. Mai mult, în Barnard Castle, după ce am dormit cele două ore programate, am prelungit rezervarea patului cu încă o oră. Și la fel am lungit programul de somn și în Boston. În Brampton am negociat cu greu o rezervare de șase ore, maximul fiind de patru ore, dar e adevărat că aceea a fost în a doua noapte, după noaptea într-adevăr nedormită.
Cipri dormea bine, atât cât se putea în condițiile acelea, poate că și datorită muzicii pe care și-o punea în căști, dar eu mai mult mă foiam, în ciuda oboselii, și ascultam corul de sforăituri, gemete și chiar conversațiile unora cu personajele din visele lor. Așa că, indiferent de cât timp petreceam pe acele saltele, erau momente când aș fi căzut de pe bicicletă, dacă nu m-aș fi întins puțin și pe marginea drumului.
O astfel de oboseală a pus stăpânire pe mine și în dimineața în care pedalam împreună cu Tore, un norvegian, care, din cauza unei erori în ruta GPS-ului său, era acum întârziat și fără orientare, și doar noi eram speranța lui de a ajunge la timp în următorul punct de control. Știind în ce situație era, nu era cazul să ne oprim, dar mă rugam în gând să i se strice bicicleta. Și minune, Tore chiar s-a oprit, pentru că avea ceva probleme la pedală! Și minune, deși dimineața era frig și umezeală, acum tocmai eram într-un loc cald și uscat! M-am întins în iarbă și am adormit instantaneu. Mi s-a părut că a fost doar pentru o clipă, dar Cipri mi-a spus că am stat zece minute. Ce mult fac zece minute dormite bine!
Am ajuns apoi din urmă alți bicicliști, de care s-a lipit Tore, iar, noi ne-am putut opri din nou, de data asta cu probleme la bicicleta mea. Butucul roții din spate făcea ca o moară care măcina petarde, mergea smucit și aduna lanțul, și mă temeam că se va bloca cu totul. Timpul nu era, încă, o problemă mare, dar defectul ăsta putea să-l facă.
Scule – doar ca să ai ce căra după tine. Deși m-am pregătit pentru multe scenarii și aveam la mine de toate, iar, în bag drop-uri, încă și mai multe, cheie pentru casetă nu aveam, așa că n-am putut face mare lucru la butucul blocat, decât să torn în el ulei de lanț și să sper că e un ulei miraculos. N-a fost, dar am reușit, totuși, să ajung așa până în Malton, unde am găsit un mecanic care a rezolvat problema. Uf, mă văzusem deja cu un abandon! Învățătura de minte? Să ai la tine un atelier mobil, sau mai bine, o bicicletă, două, de rezervă!
GPS – doar ca să vezi pe unde te-ai pierdut. De fapt, am pornit în tură cu două GPS-uri, din care unul a murit pe drum, iar celălalt, ori că se ținea de glume, ori că eram noi prea obosiți deja pentru a fi atenți. Așa ne-am pomenit într-o noapte că mergeam tocmai pe autostradă, și tot așa ne-am pomenit mergând printr-un Edinburgh fără sfârșit, până când am întâlnit două bicicliste, chiar din Edinburgh, care să ne scoată din labirintul acela. Când am văzut că ele luaseră startul cu o oră și jumătate după noi (după numerele de pe biciclete), ne-am dat seama cât de rău am putut merge. Secretul lor era mersul încet, dar constant, cu pauze de maxim o jumătate de oră în punctele de control. Nu le-am spus că secretul nostru era să mergem cât puteam de repede, cu pauze de maxim șapte ore.
Atunci când s-au oprit un pic cu niște cunoscuți care le așteptau, le-am mulțumit că ne-au condus și am luat-o grăbiți înainte, cu gândul să mai recuperăm ceva din întârziere. Dar nici n-am reușit să ieșim bine din oraș, că ne și întâlnim, din nou, cu cele două bicicliste!
În unele CP-uri puteam urmări pe ecrane evoluția participanților care aveau trackere și mă minunam cum puteau să se rătăcească în halul acela. Apoi, când am văzut unul și în Bristol (mai departe de atât nu s-ar fi putut rătăci decât dacă se îmbarca pe un vapor), am înțeles: ei erau, de fapt, fericiții care terminaseră tura și au ajuns deja acasă. Cel mai rapid dintre ei, Matt Page, făcuse cei 1525 de kilometri, cu 14.500 de metri elevație, în 2 zile, 19 ore și 10 minute! În ritmul acela în care a mers, diferența dintre un rezultat strălucit și un eșec total a stat doar într-un fir de păr. A fost la un pas de abandon, chinuit de epuizare.
Ne-am setat și noi un obiectiv, tocmai spre final: am socotit că de terminat în mai puțin de cinci zile nu mai era posibil, dar, puteam măcar încerca să terminăm în mai puțin de cinci zile și o oră. Un obiectiv greu de atins, dar fezabil, ne-a dat forțe nebănuite și după ce, până acum abia ne-am târât, fără vlagă, iată-ne, dintr-o dată, depășind pe cățărări, în forță maximă, ca la concursuri. Mergeam așa cum nici la începutul turei n-am mers. Iată ce poate face o stare bună de spirit! Am terminat în 5 zile și 45 de minute, ceea ce nu era o mare realizare per ansamblu, dar, o mare realizare a ultimilor zeci de kilometri. La linia de sosire eram plini de adrenalină, mai să nu ne vină să oprim.
Termenul limită de 5 zile și 5 ore fusese prelungit cu încă 3 ore și 20 de minute, din cauza anumitor circumstanțe defavorabile, deși brevet-cardurile aveau tipărite limitele de timp vechi. Probabil, că nu mulți aflaseră despre asta, decât atunci când, resemnați sau disperați de eșecul de a se fi încadrat în timp la vreun punct de control, li s-a spus că mai pot termina tura. Cred că bucuria lor la linia de sosire a fost mai mare decât a lui Matt Page.
Despre vreme acum. În Marea Britanie se zice că vara ține doar vreo câteva ore, dar, pe timpul brevetului am avut parte numai de vreme caniculară, fără vreun strop de ploaie. După LEL însă, au urmar inundații.
Dar cu toată căldura de care am avut parte, am văzut cicliști asiatici echipați așa cum noi nu eram echipați uneori nici măcar noaptea. Nu știu cum rezistau îmbrăcați cu jachetele de ploaie în soarele acela, în care era greu de stat chiar și în tricou! Când a fost întrebat unul dintre ei de ce e așa încotoșmănat pe căldura aceea, a răspuns că e un pic cald, dar, bate vânt rece. Deci, mâ gândesc că nu este de mers în brevete prin Indonezia, unde este cald, fără vânt rece.
Am văzut, însă, și opusul indonezienilor. Într-o dimineață, în care tremuram cu toate hainele pe mine, a trecut pe lângă noi o ciclistă din Austria, doar în tricou și pantaloni scurți, fără alte bagaje pe bicicletă, în care să fi avut o haină în caz de nevoie, de ți se făcea milă de ea, să-i dai ceva să se îmbrace. Am și întrebat-o dacă nu o putem ajuta cu ceva. A răspuns că este ok, că răcoarea o ajută să nu adoarmă. Dimpotrivă, cred că răcoarea aceea m-ar fi adormit pe veci. Mi se face și acum frig, când mă gândesc la ea. În Innerleithen, după cea mai rece noapte petrecută pe drum, am scos ce mai era în sacul de pe bicicletă (nu mai era nimic de îmbrăcat) și m-am băgat până la genunchi în el, să mă încălzesc. Ce o fi făcut austriaca în aceea noapte?
Pe lângă oboseală, și frigul nopții mai era un motiv pentru care erau atât de irezistibile paturile. Pe timpul zilei, însă căldura și transpirația făceau la fel de ademenitoare dușurile din punctele de control. Așa se făcea că erau cam aglomerate, de aceea m-am mirat atunci când, în Louth, am fost singur în toată baia. M-am lămurit la ieșire de ce nu mai făcea nimeni duș: intrasem, din neatenție, la „ladies”. Din fericire, n-am provocat niciun incident.
N-ai vrea să râzi de pățania omului, dar am zâmbit și eu, involuntar, la vederea unui monument al disperării, expresia feței unui biciclist care, oprindu-se pe o cățărare ca să deschidă o doză cu energizant, la care, probabil, că se gândea cu poftă de ceva vreme, o scapă din mână, iar doza prinde viteză la vale…
Panta rei…”.